Narcis și narcisism – Ovidiu, în Metamorfozele (III, 346 ș.u.) povestește în versuri legenda lui Narcis. Tînărul Narkissos din mitologia greacă, deosebit de frumos, era trufaș și rece față de dragostea nimfelor. Una din ele l-a blestemat „să iubească fără a fi iubit”. Și blestemul l-a ajuns. Narcis, privindu-se într-o fîntînă, s-a îndrăgostit de propriul lui chip. Cucerit de imaginea pe care n-o putea ajunge, a murit de durere. Cînd nimfele au venit să ridice corpul lui Narcis, n-au mai găsit decît o floare care a căpătat numele lui. Prin Narcis se înțelege, îndeobște, un om îndrăgostit de sine însuși, care nu încetează să se admire și nu vede pe nimeni în afară de el. Iar această admirație excesivă, patologică, a cuiva față de propria-i persoană se cheamă narcisism. Plutarh susține că numele Narcis vine de la cuvîntul grec narke (amorțire), de unde și termenii medicali narcoză și narcotic. Referirile literare la Narcis sînt foarte multe. Unele serioase: Milton descrie în Comus (235 ș.u.) dragostea zeiței Echo pentru Narcis. Lenin, în operele sale, utilizează în repetate rînduri comparația cu Narcis pentru cei îndrăgostiți de ei înșiși (vol. 12, p. 369 – vol. 13, p. 156 – vol. 20, p. 251). Iar Eminescu, în Călin (III, 3-4): „Și Narcis, văzîndu-și fața în oglinda sa, izvorul, /Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul”. Alte aluzii sînt ironice, ca de pildă: în primul catren dintr-un portret în versuri, făcut de Anghel și Iosif unui Fost-ministru: Departe de-a fi un Narcis, El totuși persoana-și adoră. Se vede și noaptea în vis Și ziua în fiece oră. MIT.